31 August - Ziua Limbii Române

Ziua Limbii Române

Testament literar

                            Ienăchiță Văcărescu

Urmaşilor mei Văcăreşti! 
Las vouă moştenire:
Creşterea limbei româneşti
Şi-a patriei cinstire.

Azi, 31 august, sărbătorim Ziua Limbii Române. 

Te iubim, Limba Română!

O Frunză, un Vis, o Speranță...

O Frunză, un Vis, o Speranță...

                                                                       Cristina O.

covoraș de frunze

covoraș de frunze

Un vis e frunza ce-a căzut azi

Din copacul supranumit “Viață”.

O lacrimă lunecă pe față...

“Cum de te-ai gândit acum să cazi?”

Speranța că răul se transformă-n bine

E frunza ce tocmai lunecă ușor.

Ce superbă-i viața...totul reînvie!

Ce frumos e cerul ce râde de zor!

Pământul este acoperit mereu

Cu un covoraș pufos de frunze.

Ce bine-i cu zâmbetul pe buze!

Fiecare frunză e un vis de-al meu...

Ce suntem noi, oamenii?

OMUL-O MARIONETĂ

  Ce suntem noi, oamenii? 

Suntem niște marionete, 

niște păpuși manevrate cu sfori,

 niște papițoaie

 dirijate de către gândurile proprii.

Marionete dirijate de către inimile

 pe care le purtăm în  piept,

 inimi pline de sentimente de ură.

 Suntem ființe conduse atât de către rațiune, cât și de către inimă. Fără ele am fi mortăciuni... 

Dar la ce ne trebuie inimă?

 La ce ne trebuie rațiune? 

La ce bun, dacă suntem preocupați să urâm, în loc sa iubim?

 Mai bine am fi stană de piatră.

 Măcar nu am mai face rău nimănui. 

  Viața noastră este un teatru de păpuși, unde noi suntem păpușile 

de sforile cărora trag inima și rațiunea. Gândul și inima

 ne manipulează după bunul plac. 

Delir

Delir

                    Cristina O.

Și m-a-mbrățișat puternic,

Nu puteam  să mai respir...

Nu am mai zis însă nimic...

Eram oare în delir?

 Am crezut că e un el...

M-a cuprins așa de tare,

Dar era un  ghiocel,

Unul gingaș, mare, mare...

Cu ale sale petale...

Marea

MAREA

                        Cristina O.

Marea (6 august 2015)

Și cum stăteam adormită pe malul mării,

Aud o voce șoptindu-mi la ureche: “Sunt eu!”

N-am recunoscut vocea și am dat uitării.

 Stau acum și ascult liniștea serii…

Trebuia să întreb: “care eu?”

Încep să cânte valurile mării.

Să fi fost oare marea?