luni, 28 noiembrie 2016

Întrebat-am

Întrebat-am Vântul ce înseamnă totuși Iubirea
Și – prin a lui adiere  –  mi-a răspuns: „Nemurirea”.

Întrebat-am Soarele ce înseamnă totuși Viața
Și – prin ale lui calde raze  –  mi-a răspuns: „Speranța”.

Întrebat-am Cerul ce-nseamnă totuși Fericirea
Și – prin seninătatea lui  –  mi-a răspuns: „Împlinirea”.

Întrebat-am o Stea ce-nseamnă totuși Frumusețea
Și – prin strălucirea sa  –  mi-a răspuns: „Naturalețea”.

Întrebat-am un Nor ce-nseamnă totuși Bunătatea
Și – prin pufoșenia lui  – mi-a răspuns: „Raritatea”.

Întrebat-am Luna ce-nseamnă totuși Omenia
Și – prin plinătatea ei  –  mi-a răspuns: „Mărinimia”.

Întrebat-am Omul ce înseamnă Sinceritatea
Nu mi-a răspuns nimic – a rămas Curiozitatea.


(Întrebat-am din volumul Petale de poezie, Cristina O.)

marți, 22 noiembrie 2016

Doamne, Ție îți mulțumesc!

Doamne, Ție îți mulțumesc din inima-mi cea mare,
Că mi-ai trimis Poezia să-mi țină chiar de foame!
Să-mi fie confidentă, să mă-nsoțească în viață,
Să-mi zică Noapte bună și o Bună dimineață.

Îmi șterge lacrimile ce curg ca un izvor pe chip,
Mă susține când în viața asta mă simt un nimic.
Și-mi dictează, rând cu rând, versurile ce eu le-adun.
Și creez un poem demn de așezat într-un volum.

Mi-ai trimis Poezia să-mi fie înger păzitor,
Să îmi țină de urât, singurătatea să-mi omor.
Datorită Ție, Doamne, când sete o să-mi fie,
Voi bea cu-atâta poftă un pahar de poezie
Cu gust asemănător ceaiului de iasomie.

Îți mulțumesc și ție, a mea dulce Poezie!
Așază-te, deci, la un pahar de vorbă cu mine,
Căci sufăr de insomnii, nu-mi place să îmi dorm viața,
Vom povesti până când ne vom saluta cu Neața,
Căci, iubită Poezie, tu îmi ești însăși Viața!


Doamne, Ție îți mulțumesc! din volumul Petale de poezie, Cristina O.)


luni, 21 noiembrie 2016

Mi-am transformat sufletul în pușculiță


Mi-am transformat sufletul în pușculiță,
Adun în ea speranțe, visuri și comori.
Țin aici și... ghici! Stiloul cu peniță.
Păstrez ce n-ai putea vreodată să-mi omori.

Am cules frumosul florilor presate
Și pe cel al frunzei de toamnă târzie.
Le-am ales pe toate după simplitate
Și-am păstrat și vântul ce ușor adie.

Am decis s-o umplu doar cu bunătate,
Cu fluturii ce i-am prins din al lor lin zbor,
Cu versuri ce nicicând nu pot fi uitate,
Cântate de păsări mici și albe în cor.

O țin ascunsă bine, nu-ncerca s-o furi!
Strâng în ea de atâta amar de vreme...
Valorează mult, trebuie să-nveți s-aduni
Din viața dură ce-aruncă cu probleme.

(Mi-am transformat sufletul în pușculiță din volumul Petale de poezie, Cristina O.)




sâmbătă, 19 noiembrie 2016

Doamne, întoarce-ți fața către noi!

Rugă

                               Cristina O.


Doamne, întoarce-Ți fața către noi!
Vrăjmașii noștri stau la pândă,
Vor să ne tragă sufletu-n noroi...
Fugim, dar dac' o să ne prindă?

Nu îi lăsa să ne distrugă viața,
Ține-ne sub aripa Ta, Te rugăm!
Inima noastră este însăși ața
Ce se rupe ușor, se rupe ușor...

Rămânem în Tine încrezători
Și în ai noștri îngeri păzitori...
Cădem în păcat de atâtea ori,
Dar rugăciunea ascunde comori...

Ne rugăm și pentru cei ce ne urăsc,
Să se întoarcă la bunătate,
Să le piară zâmbetul diavolesc
Și să se roage cu pietate...

Pe drumul nostru - presară niște flori,
Să ne îmbătăm cu al lor parfum!
Și păsări albe, trimite și cocori,
Trimite, Doamne, tot ce e mai bun!

Ce cadru feeric!

Versuri pentru copii #3



Gărgăriță, riță, riță,
Vreau să fiu și eu ca tine!
Desenează-mi din peniță
Aripioare și buline!

Vreau să zbor în poieniță,
Să m-așez pe o rochiță,
Să-i desenez la fetiță
Buline de gărgăriță...

Vreau să rămân mereu mică,
Ca tine de frumușică,
Roșii să am obrăjorii,
Să zbor printre toți bujorii...

Gărgăriță, riță, riță,
Ascultă al meu căntecel!
Este o mică dorință
A urechiușei cu cercel...

(Gărgărița din volumul Cântec de stele - versuri pentru copii, Cristina O.)

miercuri, 16 noiembrie 2016

Versuri pentru copii #2



Pășește în baston pe drum,
E rece și miroase-a fum,
E bătrână rău – păzea!
Că aruncă-n noi cu nea.

Toți suntem înfofoliți,
Încălțați și cu cipici,
Cu pantalonași de lână
Și gecuța de pe sârmă.

Hai la derdeluș - fuguța!
Să ne dăm cu săniuța.
Chiar de vom cădea,
Ne vom ridica.

Dar cine se vede-n depărtare?
E Moș Crăciun cu sacu-n spinare!
Hai, copii, acasă toți
Să ne facem că dormim,
Să nu creadă c-om fi hoți,
Ci să vadă Moș Crăciun
Că noi suntem copii buni!

(Iarna din volumul Cântec de stele - versuri pentru copii, Cristina O.) 


Versuri pentru copii #1



Cântă stelele în cor
Un cântecel mai domol
S-adoarmă un puișor -
Legănat încetișor.

Că Moș Ene a venit
Pe la genele lui mici
Și de-ndat' a adormit -
Oare ce visează? Ghici!

Ghemotocul legănat
Visează ceva frumos -
Un înger l-a mângâiat
Și el a zâmbit duios.


(Cântec de leagăn din volumul Cântec de stele - versuri pentru copii, Cristina O.)

luni, 14 noiembrie 2016

Phèdre de Jean Racine - commentaire composé -

Phèdre (acte I, scène 3)
                                      de Jean Racine
- commentaire composé -


Mon mal vient de plus loin. A peine au fils d’Egée
Sous les lois de l’hymen je m’étais engagée,
Mon repos, mon bonheur semblait s’être affermi,
Athènes me montra mon superbe ennemi.
Je le vis, je rougis, je pâlis à sa vue ;
Un trouble s’éleva dans mon âme éperdue ;
Mes yeux ne voyaient plus, je ne pouvais parler ;
Je sentis tout mon corps et transir et brûler.
Je reconnus Vénus et ses feux redoutables,
D’un sang qu’elle poursuit tourments inévitables.
Par des vœux assidus je crus les détourner :
Je lui bâtis un temple, et pris soin de l’orner ;
De victimes moi-même à toute heure entourée,
Je cherchais dans leurs flancs ma raison égarée,
D’un incurable amour remèdes impuissants !
En vain sur les autels ma main brûlait l’encens :
Quand ma bouche implorait le nom de la Déesse,
J’adorais Hippolyte ; et le voyant sans cesse,
Même au pied des autels que je faisais fumer,
J’offrais tout à ce Dieu que je n’osais nommer.
Je l’évitais partout. O comble de misère !
Mes yeux le retrouvaient dans les traits de son père.
Contre moi-même enfin j’osai me révolter :
J’excitai mon courage à le persécuter.
Pour bannir l’ennemi dont j’étais idolâtre,
J’affectai les chagrins d’une injuste marâtre ;
Je pressai son exil, et mes cris éternels
L’arrachèrent du sein et des bras paternels
Je respirais, Oenone ; et depuis son absence,
Mes jours moins agités coulaient dans l’innocence.
Soumise à mon époux, et cachant mes ennuis,
De son fatal hymen je cultivais les fruits.
Vaines précautions ! Cruelle destinée !
Par mon époux lui-même  à Trézène amenée,
J’ai revu l’ennemi que j’avais éloigné :
Ma blessure trop vite aussitôt a saigné,
Ce n’est plus une ardeur dans mes veines cachée :
C’est Vénus tout entière à sa proie attachée.
J’ai conçu pour mon crime une juste terreur ;
J’ai pris la vie en haine, et ma flamme en horreur.
Je  voulais en mourrant prendre soin de ma gloire,
Et dérober au jour une flamme si noire (…)

                               
1.      Introduction
 Phèdre est une tragédie de Jean Racine. La pièce fut jouée pour la première fois le 1er janvier 1677, par les comédiens de l’Hôtel de Bourgogne.
          Dans l’acte I, scène 3, Phèdre, épouse de Thésée, avoue à Œnone, sa nourrice et confidente, la passion qu’elle ressent pur son beau-fils, Hippolyte.

2.      La passion de Phèdre
La passion de Phèdre est une passion interdite et cette passion change sa personnalité.
2.1.  L’amour pour Hippolyte
Dans sa confession, Phèdre affirme l’amour pour son beau-fils : « J’adorais Hippolyte » (v.286).
L’amour pour Hippolyte représente un adultère. Phèdre portait en cœur, pour Hippolyte, un amour plus grand que l’amour maternelle qui a apparu quand elle l’a vu. Cet amour est infini, est un amour sans issue.
2.2.  L’opposition entre amour et raison
En Phèdre se porte une lutte entre amour et raison. La raison dit que l’amour de Phèdre n’est pas un amour normal.
À cause de l’amour pour Hippolyte, Phèdre perd sa raison : « Un trouble s’éleva dans mon âme éperdue » (v.274).
La lutte entre amour et raison détruit la personnalité de Phèdre et le destin : « Cruelle destinée ! » (v.301).
2.3.  Les manifestations physiques de l’amour
Les manifestations physiques de l’amour sont présentes en le vers 273 : « Je le vis, je rougis, je pâlis à sa vue ».
Ces manifestations expriment l’intensité de l’amour. Les adjectifs possessifs apparaissent tout à coup avec les caractéristiques physiques : « mes yeux », « mon corps ».
3.      La tragédie de Phèdre
La tragédie de Phèdre apparaît tout à coup avec l’apparition de l’amour pour son beau-fils.
3.1.  Le sentiment de culpabilité
L’amour de Phèdre est un amour coupable. Phèdre se sent coupable à cause de l’amour interdit : « Et dérober au jour une flamme si noire » (v.310).
Phèdre se sent honteuse de ce fait : « J’ai conçu pour mon crime une juste terreur » (v.307).
3.2.  Phèdre – une femme languissante
Phèdre est une femme languissante à cause de l’amour incurable : « incurable amour » (v.283).
« Incurable amour » peut-être considérer une métaphore. L’amour est comme une maladie pour Phèdre.
3.3.  Le désir de la mort
La mort est le désir de Phèdre parce que elle est l’unique solution d’échapper de sa culpabilité : « Et dérober au jour une flamme si noire » (v.310).

4.      Conclusion
En conclusion, dans ce fragment, Phèdre se prouve être un personnage complexe.
Dans la préface de Phèdre, Racine affirme : « En effet, Phèdre n’est ni tout à fait coupable, ni tout à fait innocente » (Jean Racine, Phèdre, p.11).

Fulgi de cocos



E Iarnă!
În dimineața asta,
Îngerii s-au așezat comod pe norișori și
se uită la aceștia cum aruncă cu fulgi de cocos în oamenii
de pe stradă care se grăbesc să meargă la serviciu.

Eu merg încet, nu mă grăbesc...

Copiii stau cu gura căscată pentru a prinde fulgușorii dulci.
Vor întârzia la școală,
dar nu asta îi preocupă acum,
 privesc norișorii plini de voie bună care se amuză copios...

Mulțumesc vouă, nucilor de cocos!
Voi aduna toți fulgii și voi face-o prăjitură -
Albă ca Zăpada.

Iarna asta este propriul nostru desert.

(Fulgi de cocos, Cristina O.)


miercuri, 9 noiembrie 2016

Inimă cusută


Mi-am luat un ac și-o ață și m-am apucat
să-mi cârpesc inima cea ruptă în mii de bucăți...
N-am găsit o ață de culoare roșie, așa că am folosit una albă.
Din păcate, cusătura se vede, toți vor vedea imperfecțiunea inimii mele,
dar voi ieși cu ea în lume așa, cu o inimă cusută,
în speranța că ața albă va dispărea cu timpul...
Acum e și mai fragilă, dar merge cu încredere spre viitor...
Sunt optimistă, nu fug de durere și dezamăgiri,
dar de vreodată îmi vei rupe inima și tu,
te voi obliga să-mi repari tu însuți inima,
dar cu o ață roșie.
Când îți vei propune să te așezi pe ea,
metamorfozează-te într-un fluture,
nu într-un elefant!
Inima-mi este însăși pânza de păianjen...

(Inimă cusută, Cristina O.)

luni, 7 noiembrie 2016

Tăcere elocventă


Credeai că te las singur să vorbești,
Că nu îmi mai pasă niciun pic.
Tăcerea a urlat, nu reușești
S-o-nțelegi dincolo de nimic...

A țipat, dar în zadar, n-avea cine
Să-i audă amarul și suspinul.
Este mult prea dificil pentru tine
Să scoți din sânu-i ofilit veninul...

Ea zbiară și-acum în a mea ființă,
Tu nu vrei s-o auzi nicicum.
Plânge cu lacrimi de cioburi, ai grijă
Să nu calci pe ele acum!

De vei păși pe ele, vei afla
Cum să privești în ochi liniștea mea.
Și ai să constați călcând pe ele
Că tăcerea înseamnă durere...

Încearcă să-nțelegi data viitoare,
Iubite, a mea tăcere grăitoare!
Și nu o mai percepe ca pe-o jignire,
Când tăcerea poartă-n ea dulce iubire...

                                                                                (Tăcere elocventă, Cristina O.)

vineri, 4 noiembrie 2016

REMEMBER, Mateiu Caragiale



            Considerată nuvelă de către critica românească, Remember a apărut în august 1921 în Viaţa românească, fiind subdatată 1914. Nuvela este precedată de un moto din Les Mémoires du Bal-Mabille: „Ceci est un fait-divers atroce” ( „Este un atroce fapt divers”). Remember, spune Perpessicius, este „o povestire de atmosferă [...] atmosferă de reculegere si poezie a Berlinului [...] o atmosferă hipnotică, prin care a trecut ceva din visele halucinante ale lui Gérard de Nerval”[1]. „Sunt vise ce parcă le-am trăit cândva şi undeva, precum sunt lucruri vieţuite despre cari ne întrebăm dacă n-au fost vis”[2], aceasta este fraza de început a nuvelei care dă tonul întregului text şi care se petrece pe marginea dintre vis şi viaţă. O scrisoare găsită printre hârtiile vechi i-a deşteptat naratorului amintirea unei întâmplari ciudate „aşa de ciudată că, de n-ar fi decât şapte ani de când s-a petrecut, m-aş simţi cuprins de îndoială, aş crede că într-adevăr am visat numai, sau că am citit-o ori auzit-o demult”[3]. În Remember se povesteşte sfârşitul atroce al lordului Aubrey de Vere. Întâmplările povestite se petrec în locurile misterioase ale Berlinului. Totul este organizat in jurul enigmaticului  şi straniului. Tot ce ştim despre personajul principal, Aubrey de Vere, este de la naratorul care ne povesteşte. Nuvela lui Mateiu Caragiale seamănă cu literatura lui Villiers de lIsle Adam „însă, evident, fără a o pastişa sau imita servil”[4]. În Remember este conturată o distincţie între Aubrey de Vere şi narator: „Nu m-aş fi gândit însă să ne împrietenim chiar, fiind îndreptăţit a-l crede că făcea parte dintr-o lume cu totul alta decât a mea.Sărea in ochi: una e floarea de câmp, alta floarea de grădină”[5].
          O trăsătură fundamentală a personajului misterios Aubrey de Vere este dandysmul. Scriitorul îl întâlneşte pe tânărul dandy Aubrey de Vere în Muzeul Frederic. Personajul principal, în viziunea lui Teodor Vârgolici, este „o sinteză de straniu şi bizar, de un farmec rar întâlnit”[6], el apare şi dispare ca o fantomă „mai ales în tenebrele nopţii, în ipostaze fiziologice şi vestimentare imprecise şi bizare, plutind în enigmă”[7]. Nu s-a remarcat, spune Ovidiu Cotruş şi nici nu s-a accentuat suficient faptul că „Aubrey de Vere nu reprezintă decât un pretext pentru o amplă confesiune a scriitorului”[8]. Enigmaticul Aubrey de Vere are o excesivă preocupare pentru aspectul fizic. Aspectul fizic al acestuia provoacă senzaţia de straniu şi bizar. Personajul principal are o preferinţă pentru culoarea albastru: „Această coloare îi era îndeosebi dragă noului meu prieten, el o purta în însăşi făptura lui, în ochi şi sub pieliţa foarte străvezie a mâinilor”[9]. Aubrey de Vere este întru totul bizar: „Figura, identitatea fiziologică, vestimentaţia, comportarea, gusturile, preocupările şi gesturile lui Aubrey de Vere  sunt bizare, nedefinite cu precizie, misterioase”[10]. Însuşi naratorul mărturiseşte: „atâta găteală nici la o muiere nu mi-a fost dat să văd”[11]. Într-o noapte „de catifea şi de plumb”, naratorul s-a trezit deodată faţă în faţă cu Aubrey de Vere, fiind nemulţumit de ceea ce vede: „La răspântia unde e fântâna lui Roland din Berlin, în lumina prea vie, care, după beznă, îmi luase văzul săgetat, mă pomenii faţă în faţă cu sir Aubrey, ceea ce, când îl privii mai bine, nu-mi făcu tocmai plăcere. Nu pentru că de data asta întrecuse orice măsură. Oricum, nu se iese astfel în lume. Pudra cu care îşi văruise obrazul era albastră, buzele şi nările şi le spoise cu o vopsea violetă, părul şi-l poleise, presărându-l cu o pulbere de aur, iar ochilor le trăsese jur împrejur largi cearcăne negre-vinete ce-i dădeau o înfăţişare de cântăreaţă sau de dănţuitoare”[12]. O senzaţie ciudată este provocată de aspectul fizic sub care se prezintă personajul: „Aubrey de Vere este un efeminat, sexul său e incert, oscilând între bărbătesc şi feminin”[13]. Într-o noapte de mister, personajul principal apare sub înfăţişare de femeie, scriitorul însuşi fiind surprins şi recunoscându-l nu numai după cele şapte inele cu safire, ci şi după parfumul de garoafă roşie: „Trecea o femeie înaltă, cu un bogat păr roşu sub o pălărie mare cu pene, o femeie slabă şi osoasă, fără şolduri şi fără sâni, într-o rochie strâmtă de fluturi negri. Ea păşea ţeapănă ca o moartă, care ar fi împinsă sau atrasă de o putere din afară, străină de voinţa ei, spre un ţel tainic în noapte. Nu ştiu de ce nu mi-a venit să cred că e o femeie ca toate femeile, din capul locului, chiar înainte ca în ochii ei ţintiţi mari, ce arătau a privi înăuntru, şi în trăsurile feţii sale prea sulimenite să-mi pară a recunoaşte... Dar, mai trebuia să mă îndoiesc, mai putea fi numai o bănuială când în mâna cu degetele lungi rânjeau şapte safire[14]. Naratorul însuşi mărturiseşte: „După cum atunci nu-mi venise să cred că arătarea ce trecuse pe lângă mine era o femeie, acum mi se părea că fiinţa ce mă târa cu ea în umbră nu era un bărbat”[15]. Autorul, spune Nicolae Manolescu, „nu e nici Aubrey, nici naratorul, nici amândoi la un loc: nu se confesează prin intermediul lor”[16]. Înainte de a fi un document intim, Remember „este documentul cel mai bun pentru altceva şi anume pentru estetica implicită a prozei lui Mateiu Caragiale. Nu vedem în personaje pe fiul lui Ion Luca Caragiale, ci pe Mateiu Caragiale voind să povestească o întâmplare şi izbindu-se de misterul ei”[17]. Taina îi permite lui Mateiu Caragiale să experimenteze o estetică.
             Aubrey de Vere, atât cu viaţa, cât si cu moartea sa plină de mister, are „un rol de catalizator, în sensul că, prin simpla lui prezenţă, contribuie la limpezimea nostalgiilor şi aspiraţiilor scriitorului şi prin aceasta, la exprimarea lor coerentă”[18].
             Prin nuvela Remember, scriitorul, spune Teodor Vârgolici, „introduce in literatura română estetica misterului, a fantasticului de senzaţii”[19]. Scriitorul preferă misterul, el nu doreşte să dezvăluie firul vieţii lui Aubrey: „De altfel, nici nu ţineam să aflu ceva: ce mă privea pe mine?”[20].Personajul principal moare luându-şi cu el misterul. La fel cum a trăit, acesta moare în mod misterios. Având ocazia să afle adevărul de la un cunoscut „limbut peste măsură si în felul lui hazliu”, naratorul refuză: „Nu ţin să aflu nimic”. Aici, observă Nicolae Manolescu, „apare cu claritate deosebirea făcută odata de Villiers de lIsle Adam între arta care trebuie să se hrănească din realităţi şi arta care adoră închipuirile”[21].Pe narator nu-l interesează explicaţia morţii tânarului. Naratorul distruge şi ultimul mijloc prin care mai putea afla realitatea, şi anume scrisoarea, singurul lucru pe care-l mai avea de la sir Aubrey de Vere.
         Cei trei facori esenţiali „sentimentul tainei, al nopţii şi al morţii care au pus în lucrare energiile creatoare ale scriitorului român, se află reuniţi in Remember într-o fuziune atât de organică şi cu o atât de iscusită ştiinţă a echilibrării artificiilor, încât această povestire poate fi aşezată fără riscul vreunei exagerări, printre capodoperele lirice româneşti”[22]







[1] Perpessicius, Prefaţă la Pajere.Remember.Craii de Curtea-Veche.Sub pecetea tainei, Editura Pentru Literatură, 1965, p.XI
[2] Mateiu Caragiale, Pajere.Remember.Craii de Curtea-Veche.Sub pecetea tainei, Editura Pentru Literatură, 1965
[3] Ibidem
[4] Teodor Vârgolici, Mateiu I. Caragiale, Editura Albatros, p.61
[5] Mateiu Caragiale, Pajere.Remember.Craii de Curtea-Veche.Sub pecetea tainei, Editura Pentru Literatură, 1965
[6] Teodor Vârgolici, Mateiu I. Caragiale, Editura Albatros, p56
[7] Ibidem, p.53-54
[8] Ovidiu Cotruş, Opera lui Mateiu I. Caragiale, Editura Minerva, Bucureşti, 1977, p.64
[9] Mateiu Caragiale, Pajere.Remember.Craii de Curtea-Veche.Sub pecetea tainei, Editura Pentru Literatură, 1965
[10] Teodor Vârgolici, Mateiu I. Caragiale, Editura Albatros, p.54
[11] Mateiu Caragiale, Pajere.Remember.Craii de Curtea-Veche.Sub pecetea tainei, Editura Pentru Literatură, 1965
[12] Ibidem
[13] Teodor Vârgolici, Mateiu I. Caragiale, Editura Albatros, p.58
[14] Mateiu Caragiale, Pajere.Remember.Craii de Curtea-Veche.Sub pecetea tainei, Editura Pentru Literatură, 1965
[15] Ibidem
[16] Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Editura Gramar, 2008, p.599-600
[17] Ibidem
[18] Ovidiu Cotruş, Opera lui Mateiu I. Caragiale, Editura Minerva, Bucureşti, 1977, p65
[19] Teodor Vârgolici, Mateiu I. Caragiale, Editura Albatros, p.60
[20] Mateiu Caragiale, Pajere.Remember.Craii de Curtea-Veche.Sub pecetea tainei, Editura Pentru Literatură, 1965
[21] Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Editura Gramar, 2008, p.601
[22] Ovidiu Cotruş, Opera lui Mateiu I. Caragiale, Editura Minerva, Bucureşti, 1977, p.101