Tăcere elocventă

Credeai că te las singur să vorbești,

Că nu îmi mai pasă niciun pic.

Tăcerea a urlat, nu reușești

S-o-nțelegi dincolo de nimic...

A țipat, dar în zadar, n-avea cine

Să-i audă amarul și suspinul.

Este mult prea dificil pentru tine

Să scoți din sânu-i ofilit veninul...

Ea zbiară și-acum în a mea ființă,

Tu nu vrei s-o auzi nicicum.

Plânge cu lacrimi de cioburi, ai grijă

Să nu calci pe ele acum!

De vei păși pe ele, vei afla

Cum să privești în ochi liniștea mea.

Și ai să constați călcând pe ele

Că tăcerea înseamnă durere...

Încearcă să-nțelegi data viitoare,

Iubite, a mea tăcere grăitoare!

Și nu o mai percepe ca pe-o jignire,

Când tăcerea poartă-n ea dulce iubire...

                                                                                (Tăcere elocventă, Cristina O.)