Poezia mea

Poezia mea vorbește, îți spune oful, fericirea,

Ești pregătit să o asculți, să te învețe nemurirea?

Poezia mea ascultă cum o citești – ascuns în rânduri –

Ce simți când ți se confesează și sunteți doar voi doi – singuri?

Poezia mea tace când literele-i sunt pline de praf,

Mi-aș dori să le gravez în lemn, dar eu nu sunt un xilograf.

Poezia mea trăiește, ea nu moare nicicând, e vie,

Are suflet, e un copil ce a urî deloc nu știe.

Poezia mea e simplă, emotivă și prea sfioasă,

Feminină, sufletistă, fă-o, te rog, mai curajoasă!

Poezia mea e zâmbet, plânset, durere, fericire,

E o cutie mică, verde, dar și dulcea amintire .

Poezia mea e cer, lună, stea, ploaie și încă un vis,

E anotimp, e ghiocelul cu capul aplecat de scris.

(Poezia mea din volumul Petale de poezie, Cristina O.)