vineri, 16 decembrie 2016

La Mulți Ani celui mai frumos, iubit, bun și grijuliu soț din lume! Te iubim! (Cris și Marty)


„Mulți ani trăiască” 
îți cântăm în această zi frumoasă –
Ție,
 înger păzitor, 
căci luminezi calea uimitor,
Ai venit în viețile noastre, 
o, ce zi norocoasă!
Iubirea noastră n-apune nicicând, 
e vers nemuritor.


Pe-o petală de trandafir, 
o poezie se naște,
Mulțumim că ne iubești,
 suflet bun,
 minune cerească!
Ființa nu știe a urî, 
doar iubirea cunoaște,
Inima ți-e altar, 
emană căldură sufletească.

Noi îți dorim sănătate, 
împliniri, 
să fii fericit!
Șaisprezece Decembrie –
 zi izvorâtă din sublim.
Iubirea te îmbrățișează,
 te simți extrem de iubit,
Soarele a ieșit să-ți spună cât de mult noi te iubim.

Cris și Marty îți urează La Mulți Ani cu bucurie,
Ziua binecuvântată – așa mereu să îți fie!


By Cristina O.

joi, 15 decembrie 2016

Rețetă Poezie

Aveți nevoie de:
Condei
Cerneală
Frunza unui palmier
Litere
Cuvinte
Silabe
Figuri de stil
Imagini artistice
Rimă
Măsură
Versuri
Ritm
Sentimente
Viață
Suflet
Inimă
Imaginație

Mod de preparare:
Se aștern toate ingredientele
 (nu contează cantitatea, puneți după preferințe)
pe frunza unui palmier,
cu ajutorul unui condei înmuiat în cerneală
și se amestecă toate acestea
 după cum vă dictează inima și rațiunea.
Frunza se introduce, pentru 30-40 de minute,
 în cuptorul minții.
Când s-a copt, se scoate și se lasă la răcit.
 Se însiropează cu iubire,
apoi se presară mult suflet.
Se poate servi atât ca aperitiv,
cât și ca fel principal sau desert.

Poftă bună!

(Rețetă Poezie din volumul Petale de poezie, Cristina O.)

marți, 13 decembrie 2016

Chin



Mă ustură privirea de atâta plâns,
Frânturi de suflet trist – cu fărașul le-am strâns 
Ai călcat nepăsător pe acest biet preș,
Reușit-ai ce-aveai în gând, nu ai dat greș...

Paharul suferinței s-a umplut de tot
Cu lacrimi sărate, un fel de antidot.
Le-am păstrat să le bei, poate vreun efect au,
De sete nu-ți vor ține, iubire nu-ți dau.

Mi-e inima puzzle, știi s-o reconstitui?
Când termina-vei, doresc să mi-o restitui.
Bucăți mici  pe asfaltul negru  au căzut,
Întreabă trecătorii, poate le-au văzut...!

De nu vei reuși, să nu te întristezi!
Uită-te în pahar, poate o să mă vezi...

(Chin din volumul Petale de poezie, Cristina O.)


luni, 12 decembrie 2016

Poezia mea


Poezia mea vorbește, îți spune oful, fericirea,
Ești pregătit să o asculți, să te învețe nemurirea?

Poezia mea ascultă cum o citești – ascuns în rânduri –
Ce simți când ți se confesează și sunteți doar voi doi – singuri?

Poezia mea tace când literele-i sunt pline de praf,
Mi-aș dori să le gravez în lemn, dar eu nu sunt un xilograf.

Poezia mea trăiește, ea nu moare nicicând, e vie,
Are suflet, e un copil ce a urî deloc nu știe.

Poezia mea e simplă, emotivă și prea sfioasă,
Feminină, sufletistă, fă-o, te rog, mai curajoasă!

Poezia mea e zâmbet, plânset, durere, fericire,
E o cutie mică, verde, dar și dulcea amintire .

Poezia mea e cer, lună, stea, ploaie și încă un vis,
E anotimp, e ghiocelul cu capul aplecat de scris.

(Poezia mea din volumul Petale de poezie, Cristina O.)

sâmbătă, 10 decembrie 2016

Ți-s ochii...

Ți-s ochii labirint, mă plimb pierdută-n ei,
Crâmpeie de gânduri stau ascunse iară,
Nu pot privi atent – împrăștie scântei,
În adâncimea lor, iar se întristară...

Sunt debusolată, ieșirea n-o găsesc,
Aș scrie un vers, dar uitat-am stiloul.
Oh, puterile – și ele mă părasesc!
„Sunt solitară” – răspunde trist ecoul...

Ți-s ochii închisoare, vreau să evadez!
Izvor de lacrimi, simt picături și plouă...
Lasă-mă de amar să te eliberez!
Îți scriu cu privirea-ți un cântec de rouă...

(Ți-s ochii... din volumul Petale de poezie, Cristina O.)

vineri, 9 decembrie 2016

Am luat Iubirea-n brațe


Am luat Iubirea-n brațe, nu vreau să îi dau drumul,
Căci, fără ea, din mine rămâne numai scrumul.
Ea însăși mă ține  cu aripile-i de cristal 
În viață și  cu ea alături – totu-i carnaval!

O strâng atât de tare, mi-e teamă să n-o sufoc...
Iubire dulce, tu ești apă de izvor și foc,
Tu arzi neîncetat în inimi ce au prins gheață
Și-ncălzești suflete cu-a ta flacără măreață...

Rămâi aici  în buzunarul ființei mele,
Cu orice preț te voi apăra și de lichele
Ce împrăștie otravă în a noastră cale,
Însă nu ne afectează, noi călcăm agale.

O, Iubire, când vreau un sfat de la tine, prinzi grai...
Mă prinzi cu mâna-ți fină și m-așezi acolo-n Rai.
Ești cel mai bun adeziv – lipești inimi – asta faci.
Când vrei s-aduci pace, porumbel alb devii și-mi placi!

Ești amuleta ce-o port agățată de mine,
În trenul cel plin cu dezamăgiri și suspine.
Oferitu-mi-ai și aripi – îți scriu acum din zbor,
Ține-te strâns de mine, nu vreau nicicând să cobor!

Că doar tu ești cea care mă preface-n scriitor.

(Am luat Iubirea-n brațe din volumul Petale de poezie, Cristina O.)



Magician al cuvântului

Scriitor, nouăsprezece ani, ne încântă cu ale sale poeme,
Nu se plafonează, tratează la nivel ridicat fel de fel de teme,
Creațiile sale sunt diamante ce lucesc cu intensitate,
Chiar de scrie agresiv, are totuși o anume sensibilitate.
                         
Nu este dezorganizat, deși scrie – cu jind – la „Versuri haotice”,
Citește cuvintele ce le-așterne,  ia-le în loc de analgezice!
Nu este nici răzbunător, dar „Anotimpul răzbunării” ne-a pregătit,
E bucătar de versuri, presară „Pudră Dispreț”, de te oprești din citit.

Reprezintă Arta , e „sui-generis”, compune, nu face decât rime,
Dă naștere la versuri mirobolante – o, cu atâta istețime!
Ascultă rap, când poposești  pe la volumul „Rime aranjate perfect”,
Consumă cu încredere, este supliment alimentar, n-are prospect.

Te-am făcut curios, ți-l prezint – e magnum 44 – nu-ți fie teamă!
 În loc de gloanțe, are stihuri, nu trage, le așterne - de bună seamă,
Dă poemelor sale un aspect estetic, este iubitor de frumos,
Numele lui real este sinonimul adjectivului ingenios!

NaKaTa, KuNai sau Andrei, ce contează, strigă-l cum vrei tu – pe viitor!
El va  rămâne un magician al cuvântului – adică Scriitor!

(Magician al cuvântului din volumul Petale de poezie, Cristina O.)


marți, 6 decembrie 2016

Mi-e dor, Cristina O.



Mi-e dor, mi-e dor de anii ce trecut-au iute!
Aș vrea să-ntorc timpul, dar nu pot – e un munte!

Mi-e dor, mi-e dor să fiu iar acasă – un copil,
Să-i zâmbesc, cu atâta drag, soarelui d'April.

Mi-e dor, mi-e dor să stăm, cu toții, pe o bancă –
Să mâncăm semințe – ce amintiri mă-neacă!

Mi-e dor, mi-e dor să jucăm un joc ce l-am iubit –
„Este ora unu, Omu' Negru n-a sosit”!

Mi-e dor, mi-e dor de vremuri de demult apuse
Și de poezioare de mine compuse.

Mi-e dor, mi-e dor de desene – cele cu Cosette,
Mizerabilii – că nu le mai găsesc – regret !

Mi-e dor, mi-e dor să joc „Trecea un prinț călare”,
Să-ntrebăm în cor : „Și pe cine vrea el oare?”

Mi-e dor, mi-e dor să mai mănânc bomboane cip-cip
Și de păsărelele ce îmi cântau „cirip”.

Mi-e dor, mi-e dor de Pinocchio – o, ce-amintire!
„Mă duc la Geppetto” – cântam noi în neștire.

Mi-e dor, mi-e dor de poveștile dintr-o carte
Pe care le citeam în fiecare noapte.

Mi-e dor, mi-e dor să stau în pat și să lenevesc.
Mă încearcă emoții ce-n ochi greu le privesc.

Mi-e dor, mi-e dor de ghiozdanul purtat în spate,
De desertul copilăriei – griș cu lapte.

Mi-e dor, mi-e dor de acel univers bun, candid
Toate aceste doruri le-am scris pe-un mare zid.

Mi-e dor, mi-e dor de fața blocului – mai încap
Și pungile cu apă aruncate în cap?

Mi-e dor, mi-e dor și mă amuz când îmi amintesc
De-a mea copilărie, o, e ceva ceresc!

Mi-e dor, mi-e dor de tot ce mergea ca pe roate –
De copilăria ce-am lăsat-o în spate.

Mi-e dor, mi-e dor, dar promit solemn s-o retrăiesc
Alături de copilul ce prea mult mi-l doresc!

sâmbătă, 3 decembrie 2016

Metamorfoză

Permisu-mi-am, în nebunia mea, să te transform într-un trandafir,
Îmi doream să te iubesc – cu-atâta sete  parfumul să ți-l inspir.
M-am repezit să te ating – fără milă – ai tăi spini m-au înțepat
Dăruindu-mi o piatră de rubin, atunci când nici nu m-am așteptat.

Permisu-mi-am, de această dată, într-un fluturaș să te prefac,
Să fii motivul fericirii mele, să mă îndrumi în tot ce fac,
Dar când te-am rugat să mă-nveți al tău dans aerian, ți-ai luat zborul.
Profitat-ai că ai aripi, lăsatu-mi-ai sufletul doar cu dorul.

Permisu-mi-am să te schimb, așa naiv, în ploaie caldă de vară,
Să-mi reciți poezii, să-mi picuri miere în cafeaua-mi cea amară,
Dar când totul părea a merge ca pe roate – privitu-m-ai uimit,
Nu ai schițat nicio vorbă, din a mă dezmierda – subit te-ai oprit.

Încetat-am să te mai schimb vreodată, te-am acceptat așa cum ești,
Un om, nimic mai mult, că doar și defectele sunt omenești – firești.
Plecat-am – împreună – în căutarea timpului ce l-am pierdut,
Ne-am suit pe-o bicicletă și – când în sfârșit l-am găsit – am căzut.

(Metamorfoză din volumul Petale de poezie, Cristina O.)

joi, 1 decembrie 2016

Gânduri de Crăciun

De Crăciunul acesta, pe lângă brazi, case și orașe,
hai să ne împodobim și Inimile!
În locul globurilor – alege bunătatea și pune-o perfect pe Atriul drept!
Beteala este însăși fericirea ce trebuie așternută, cu grijă, pe Atriul stâng.
Bomboanele reprezintă îmbrățișările ce trebuie oferite oamenilor –
păstrează-le în Ventriculul drept.
În loc de vârf –  optează pentru omenie!
Aceasta să stea în Ventriculul stâng.
Instalația să fie înlocuită de iubire, înțelegere, lumină, pace, credință.
Ele îmbrățișează Inima.
Ai grijă ca acestea să o acopere integral!
Acestea vor feri inima de boli și tristeți dăinuind în toate camerele Inimii.
În sfârșit Inimile noastre sunt pregătite de sărbători!
Crăciunul poate veni!
Inima noastră înfrumusețată este bradul cu cetina veșnic verde.

(Gânduri de Crăciun din Petale de poezie, Cristina O.)

luni, 28 noiembrie 2016

Întrebat-am

Întrebat-am Vântul ce înseamnă totuși Iubirea
Și – prin a lui adiere  –  mi-a răspuns: „Nemurirea”.

Întrebat-am Soarele ce înseamnă totuși Viața
Și – prin ale lui calde raze  –  mi-a răspuns: „Speranța”.

Întrebat-am Cerul ce-nseamnă totuși Fericirea
Și – prin seninătatea lui  –  mi-a răspuns: „Împlinirea”.

Întrebat-am o Stea ce-nseamnă totuși Frumusețea
Și – prin strălucirea sa  –  mi-a răspuns: „Naturalețea”.

Întrebat-am un Nor ce-nseamnă totuși Bunătatea
Și – prin pufoșenia lui  – mi-a răspuns: „Raritatea”.

Întrebat-am Luna ce-nseamnă totuși Omenia
Și – prin plinătatea ei  –  mi-a răspuns: „Mărinimia”.

Întrebat-am Omul ce înseamnă Sinceritatea
Nu mi-a răspuns nimic – a rămas Curiozitatea.


(Întrebat-am din volumul Petale de poezie, Cristina O.)

marți, 22 noiembrie 2016

Doamne, Ție îți mulțumesc!

Doamne, Ție îți mulțumesc din inima-mi cea mare,
Că mi-ai trimis Poezia să-mi țină chiar de foame!
Să-mi fie confidentă, să mă-nsoțească în viață,
Să-mi zică Noapte bună și o Bună dimineață.

Îmi șterge lacrimile ce curg ca un izvor pe chip,
Mă susține când în viața asta mă simt un nimic.
Și-mi dictează, rând cu rând, versurile ce eu le-adun.
Și creez un poem demn de așezat într-un volum.

Mi-ai trimis Poezia să-mi fie înger păzitor,
Să îmi țină de urât, singurătatea să-mi omor.
Datorită Ție, Doamne, când sete o să-mi fie,
Voi bea cu-atâta poftă un pahar de poezie
Cu gust asemănător ceaiului de iasomie.

Îți mulțumesc și ție, a mea dulce Poezie!
Așază-te, deci, la un pahar de vorbă cu mine,
Căci sufăr de insomnii, nu-mi place să îmi dorm viața,
Vom povesti până când ne vom saluta cu Neața,
Căci, iubită Poezie, tu îmi ești însăși Viața!


Doamne, Ție îți mulțumesc! din volumul Petale de poezie, Cristina O.)


luni, 21 noiembrie 2016

Mi-am transformat sufletul în pușculiță


Mi-am transformat sufletul în pușculiță,
Adun în ea speranțe, visuri și comori.
Țin aici și... ghici! Stiloul cu peniță.
Păstrez ce n-ai putea vreodată să-mi omori.

Am cules frumosul florilor presate
Și pe cel al frunzei de toamnă târzie.
Le-am ales pe toate după simplitate
Și-am păstrat și vântul ce ușor adie.

Am decis s-o umplu doar cu bunătate,
Cu fluturii ce i-am prins din al lor lin zbor,
Cu versuri ce nicicând nu pot fi uitate,
Cântate de păsări mici și albe în cor.

O țin ascunsă bine, nu-ncerca s-o furi!
Strâng în ea de atâta amar de vreme...
Valorează mult, trebuie să-nveți s-aduni
Din viața dură ce-aruncă cu probleme.

(Mi-am transformat sufletul în pușculiță din volumul Petale de poezie, Cristina O.)




sâmbătă, 19 noiembrie 2016

Doamne, întoarce-ți fața către noi!

Rugă

                               Cristina O.


Doamne, întoarce-Ți fața către noi!
Vrăjmașii noștri stau la pândă,
Vor să ne tragă sufletu-n noroi...
Fugim, dar dac' o să ne prindă?

Nu îi lăsa să ne distrugă viața,
Ține-ne sub aripa Ta, Te rugăm!
Inima noastră este însăși ața
Ce se rupe ușor, se rupe ușor...

Rămânem în Tine încrezători
Și în ai noștri îngeri păzitori...
Cădem în păcat de atâtea ori,
Dar rugăciunea ascunde comori...

Ne rugăm și pentru cei ce ne urăsc,
Să se întoarcă la bunătate,
Să le piară zâmbetul diavolesc
Și să se roage cu pietate...

Pe drumul nostru - presară niște flori,
Să ne îmbătăm cu al lor parfum!
Și păsări albe, trimite și cocori,
Trimite, Doamne, tot ce e mai bun!

Ce cadru feeric!

Versuri pentru copii #3



Gărgăriță, riță, riță,
Vreau să fiu și eu ca tine!
Desenează-mi din peniță
Aripioare și buline!

Vreau să zbor în poieniță,
Să m-așez pe o rochiță,
Să-i desenez la fetiță
Buline de gărgăriță...

Vreau să rămân mereu mică,
Ca tine de frumușică,
Roșii să am obrăjorii,
Să zbor printre toți bujorii...

Gărgăriță, riță, riță,
Ascultă al meu căntecel!
Este o mică dorință
A urechiușei cu cercel...

(Gărgărița din volumul Cântec de stele - versuri pentru copii, Cristina O.)

miercuri, 16 noiembrie 2016

Versuri pentru copii #2



Pășește în baston pe drum,
E rece și miroase-a fum,
E bătrână rău – păzea!
Că aruncă-n noi cu nea.

Toți suntem înfofoliți,
Încălțați și cu cipici,
Cu pantalonași de lână
Și gecuța de pe sârmă.

Hai la derdeluș - fuguța!
Să ne dăm cu săniuța.
Chiar de vom cădea,
Ne vom ridica.

Dar cine se vede-n depărtare?
E Moș Crăciun cu sacu-n spinare!
Hai, copii, acasă toți
Să ne facem că dormim,
Să nu creadă c-om fi hoți,
Ci să vadă Moș Crăciun
Că noi suntem copii buni!

(Iarna din volumul Cântec de stele - versuri pentru copii, Cristina O.) 


Versuri pentru copii #1



Cântă stelele în cor
Un cântecel mai domol
S-adoarmă un puișor -
Legănat încetișor.

Că Moș Ene a venit
Pe la genele lui mici
Și de-ndat' a adormit -
Oare ce visează? Ghici!

Ghemotocul legănat
Visează ceva frumos -
Un înger l-a mângâiat
Și el a zâmbit duios.


(Cântec de leagăn din volumul Cântec de stele - versuri pentru copii, Cristina O.)

luni, 14 noiembrie 2016

Phèdre de Jean Racine - commentaire composé -

Phèdre (acte I, scène 3)
                                      de Jean Racine
- commentaire composé -


Mon mal vient de plus loin. A peine au fils d’Egée
Sous les lois de l’hymen je m’étais engagée,
Mon repos, mon bonheur semblait s’être affermi,
Athènes me montra mon superbe ennemi.
Je le vis, je rougis, je pâlis à sa vue ;
Un trouble s’éleva dans mon âme éperdue ;
Mes yeux ne voyaient plus, je ne pouvais parler ;
Je sentis tout mon corps et transir et brûler.
Je reconnus Vénus et ses feux redoutables,
D’un sang qu’elle poursuit tourments inévitables.
Par des vœux assidus je crus les détourner :
Je lui bâtis un temple, et pris soin de l’orner ;
De victimes moi-même à toute heure entourée,
Je cherchais dans leurs flancs ma raison égarée,
D’un incurable amour remèdes impuissants !
En vain sur les autels ma main brûlait l’encens :
Quand ma bouche implorait le nom de la Déesse,
J’adorais Hippolyte ; et le voyant sans cesse,
Même au pied des autels que je faisais fumer,
J’offrais tout à ce Dieu que je n’osais nommer.
Je l’évitais partout. O comble de misère !
Mes yeux le retrouvaient dans les traits de son père.
Contre moi-même enfin j’osai me révolter :
J’excitai mon courage à le persécuter.
Pour bannir l’ennemi dont j’étais idolâtre,
J’affectai les chagrins d’une injuste marâtre ;
Je pressai son exil, et mes cris éternels
L’arrachèrent du sein et des bras paternels
Je respirais, Oenone ; et depuis son absence,
Mes jours moins agités coulaient dans l’innocence.
Soumise à mon époux, et cachant mes ennuis,
De son fatal hymen je cultivais les fruits.
Vaines précautions ! Cruelle destinée !
Par mon époux lui-même  à Trézène amenée,
J’ai revu l’ennemi que j’avais éloigné :
Ma blessure trop vite aussitôt a saigné,
Ce n’est plus une ardeur dans mes veines cachée :
C’est Vénus tout entière à sa proie attachée.
J’ai conçu pour mon crime une juste terreur ;
J’ai pris la vie en haine, et ma flamme en horreur.
Je  voulais en mourrant prendre soin de ma gloire,
Et dérober au jour une flamme si noire (…)

                               
1.      Introduction
 Phèdre est une tragédie de Jean Racine. La pièce fut jouée pour la première fois le 1er janvier 1677, par les comédiens de l’Hôtel de Bourgogne.
          Dans l’acte I, scène 3, Phèdre, épouse de Thésée, avoue à Œnone, sa nourrice et confidente, la passion qu’elle ressent pur son beau-fils, Hippolyte.

2.      La passion de Phèdre
La passion de Phèdre est une passion interdite et cette passion change sa personnalité.
2.1.  L’amour pour Hippolyte
Dans sa confession, Phèdre affirme l’amour pour son beau-fils : « J’adorais Hippolyte » (v.286).
L’amour pour Hippolyte représente un adultère. Phèdre portait en cœur, pour Hippolyte, un amour plus grand que l’amour maternelle qui a apparu quand elle l’a vu. Cet amour est infini, est un amour sans issue.
2.2.  L’opposition entre amour et raison
En Phèdre se porte une lutte entre amour et raison. La raison dit que l’amour de Phèdre n’est pas un amour normal.
À cause de l’amour pour Hippolyte, Phèdre perd sa raison : « Un trouble s’éleva dans mon âme éperdue » (v.274).
La lutte entre amour et raison détruit la personnalité de Phèdre et le destin : « Cruelle destinée ! » (v.301).
2.3.  Les manifestations physiques de l’amour
Les manifestations physiques de l’amour sont présentes en le vers 273 : « Je le vis, je rougis, je pâlis à sa vue ».
Ces manifestations expriment l’intensité de l’amour. Les adjectifs possessifs apparaissent tout à coup avec les caractéristiques physiques : « mes yeux », « mon corps ».
3.      La tragédie de Phèdre
La tragédie de Phèdre apparaît tout à coup avec l’apparition de l’amour pour son beau-fils.
3.1.  Le sentiment de culpabilité
L’amour de Phèdre est un amour coupable. Phèdre se sent coupable à cause de l’amour interdit : « Et dérober au jour une flamme si noire » (v.310).
Phèdre se sent honteuse de ce fait : « J’ai conçu pour mon crime une juste terreur » (v.307).
3.2.  Phèdre – une femme languissante
Phèdre est une femme languissante à cause de l’amour incurable : « incurable amour » (v.283).
« Incurable amour » peut-être considérer une métaphore. L’amour est comme une maladie pour Phèdre.
3.3.  Le désir de la mort
La mort est le désir de Phèdre parce que elle est l’unique solution d’échapper de sa culpabilité : « Et dérober au jour une flamme si noire » (v.310).

4.      Conclusion
En conclusion, dans ce fragment, Phèdre se prouve être un personnage complexe.
Dans la préface de Phèdre, Racine affirme : « En effet, Phèdre n’est ni tout à fait coupable, ni tout à fait innocente » (Jean Racine, Phèdre, p.11).